Gânduri cu privire la post

Am avansat în vremea postului pregătitor pentru Sfintele Paşti. Ne stă în faţă Praznicul Învierii. Vremea aceasta de postire o socotim cu toţii „vreme binecuvântată”, iar zilele de postire le avem ca pe nişte zile preacinstite, pentru care mulţumim lui Dumnezeu că ne-a adus „în aceste preacinstite zile”, iar aceasta, „spre curăţirea sufletului şi a trupului, spre înfrânarea poftelor, spre paza dumnezeieştilor Tale porunci”. Şi ne rugăm zicând: „Dă-ne nouă, Bunule, calea postului să o săvârşim, credinţa nedespărţită să o păzim, capetele nevăzuţilor balauri să le sfărâmăm, biruitori asupra păcatului să ne arătăm şi fără de osândă să ajungem să ne închinăm şi Sfintei Învieri”.
Sfânta noastră Biserică ne cheamă la postire, ca prin post să ne disciplinăm şi să ne apropiem de bunul Dumnezeu, ca nişte fii luminaţi ai Bisericii. Suntem îndemnaţi la post, pentru că postul este un mijloc de îmbunătăţire sufletească, un chip de slujire faţă de Dumnezeu, postul fiind un dar de la Dumnezeu, în folosul nostru. Să folosim acest dar şi acest mijloc de curăţire trupească şi sufletească; această binecuvântare a lui Dumnezeu, care ni s-a dat de sus, spre înaintarea noastră, în cele plăcute bunului Dumnezeu.
Post deplin. Postul, care ţine de Dumnezeu şi de oamenii lui Dumnezeu, trebuie să ne fie nouă deplin. Această practică sfântă, care ne ajută să fim mai buni, mai curaţi, mai luminaţi, trebuie să fie o practică deplină, fără ştirbire.
Greşesc aceia dintre credincioşi, care fac pogorăminte la post, în înţelesul că folosesc alimente care nu sunt de post şi cred că sunt îndreptăţiţi la aceasta, pentru că, zic ei, doar e scris în Evanghelie, cuvânt hotărât, spus de Domnul Hristos, că „nu ce intră în gură îl spurcă pe om, ci ceea ce iese din gură, aceea îl spurcă”. Cuvântul acesta, într-adevăr, a fost rostit de Mântuitorul şi se numără la cuvintele cele veşnice ale Lui, deci este un cuvânt adevărat, care va rămâne şi după ce va trece şi cerul şi pământul. Numai că cuvântul acesta nu desfiinţează postul, de vreme ce Domnul Hristos, El Însuşi, a postit şi au postit şi sfinţii Săi ucenici şi toţi sfinţii, iar Biserica noastră a statornicit rânduiala postului. Astfel stând lucrurile, postul rămâne ca o rânduială statornică, în Biserica noastră şi este obligatoriu pentru toţi.
Sunt apoi şi credincioşi, cu lipsuri în credinţă, care postesc toată ziua, iar seara mănâncă de dulce, ca şi când postul ar fi numai pentru zi, nu şi pentru noapte. Nici aceştia nu au un post deplin.
Mai sunt şi alt fel de postitori, cu nedeplinătate şi aceştia, cu de la ei putere, postesc prima şi ultima săptămână din post şi rămân doar cu atât. Şi postul acestora este cu ştirbire şi cu nedeplinătate.
Post deplin, postesc doar aceia care se orientează după rânduielile Bisericii noastre, fără să intervină ei cu părerile lor şi cu practici care nu sunt după rânduială.
Post corect. Post corect postesc aceia dintre credincioşi, care nu-şi amestecă părerile lor nejustificate, în cele rânduite de sfânta noastră Biserică şi practicate de vreme îndelungată, fără vreo abatere. Cei ce postesc corect ştiu că fac lucrul lui Dumnezeu, când postesc şi de aceea sunt cu luare-aminte să fie corecţi, ca să poată să fie sub binecuvântarea lui Dumnezeu, fără vreo lipsă.
Post cu faţa spre Dumnezeu. Să ştim şi să nu uităm, că postul este o lucrare religioasă, o practică a credinţei, prin care se urmăreşte înaintarea în viaţa duhovnicească. Cine postește se angajează nu numai la un regim alimentar, ci chiar la o disciplină sufletească, la o lucrare de îmbunătăţire sufletească. Cine posteşte are în faţă pe Domnul Hristos, Cel ce a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, în pustia Carantaniei. Cel ce posteşte se sileşte să se depăşească pe sine însuşi luându-şi crucea postului, prin care trage de sine în sus.
Pentru că postul este un dar de la Dumnezeu şi o faptă sau o practică a credinţei în Dumnezeu, el trebuie să se desfăşoare în legătură cu Dumnezeu, trebuie să se desfăşoare în faţa lui Dumnezeu, iar postitorul să se simtă, când posteşte, în slujba lui Dumnezeu; altfel, el este doar un om care se foloseşte doar de un regim alimentar, în loc să înainteze în faptele credinţei.
Post cu pocăinţă. În conştiinţa noastră, a drept-măritorilor creştini, postul este unit cu pocăinţa; şi aceasta mai ales când e vorba de postul pregătitor pentru Sfintele Paşti. Spre Sfintele Paşti urcăm cu strădanii de post şi de pocăinţă. Vorbind de pocăinţă, întrebarea care se pune este: Oare ştim noi ce este pocăinţa? Avem noi o cunoştinţă clară despre pocăinţă? Această întrebare, ca şi răspunsul lămuritor, este cu atât mai mult justificată, cu cât noţiunea de pocăinţă, prin conţinutul ei nu este destul de lămurită. Auzim la sfintele slujbe îndemnul să cerem de la Domnul Hristos să ne dăruiască darul de a ne petrece cealaltă vreme a vieţii „în pace şi în pocăinţă”. Dar cine ar putea să ne spună lămurit, ce este pocăinţa? Poate că cel mai bine ne-ar putea spune avva Pimen, care, în Pateric, are cuvântul: „Pocăinţa este părăsirea păcatului”.
Pocăinţa însă nu este numai părăsirea păcatului, ci este şi împlinirea virtuţilor.
Viaţa creştină este o viaţă pozitivă, o viaţă cu roade bune, o viaţă în care virtuţile se realizează şi îl realizează pe cel ce le împlineşte.
Astfel stând lucrurile, pocăinţa noastră nu trebuie să fie o pocăinţă goală, ci o pocăinţă plină; o pocăinţă plină de nădejde; o pocăinţă cu faţa spre viitor şi spre veşnicie. Ea trebuie să fie o pocăinţă cu bucurie, cu bucuria nădejdii şi cu siguranţa că Dumnezeu primeşte pocăinţa şi dă îndreptarea, care urmează iertării.
În felul acesta, pocăinţa, chiar dacă este şi o părere de rău, pentru păcatele făcute, nu trebuie înţeleasă ca o tânguire, căci Dumnezeu nu vrea ca cei ce cred în El să fie o ceată de tânguitori, ci vrea ca noi toţi, dacă cumva suntem oaia cea pierdută, dar găsită de Păstorul cel bun, să facem bucurie în cer, să înmulţim bucuria din cer şi de pe pământ, prin faptul că am părăsit cele rele şi avem darul de la Dumnezeu, să înmulţim binele şi bucuria.
Pocăinţa, întocmai ca şi postul, trebuie să fie realizată în faţa lui Dumnezeu, Care este Tatăl nostru, şi cu încredere în cele bune şi mai ales cu siguranţa că Dumnezeu, Care ne iubeşte, este pururea cu noi.
Pocăinţă, post şi spovedanie. Cât priveşte pocăinţa, din vremea postului, ea se arată mai ales în mărturisirea păcatelor, din pocăinţa ca taină, adică din sfânta taină a spovedaniei. Aceasta cuprinde pocăinţa, aşa cum am prezentat-o mai înainte esenţa pocăinţei, ca părăsire a păcatelor, pocăinţa cu nădejde, cu bucurie şi în faţa viitorului şi a veşniciei, se menţine în spovedanie, ca punct de plecare şi ca lucrare, iar la aceasta se mai adaugă şi mărturisirea păcatelor, în faţa preotului duhovnic, care are rostul de îndrumător duhovnicesc şi are puterea de a dezlega păcatele.
Ca şi pocăinţa şi postul, spovedania trebuie să fie şi ea deplină. Adică trebuie să fie mărturisite toate păcatele, de care îşi aduce aminte credinciosul, care se mărturiseşte. Tăinuirea unui păcat, la spovedanie, aduce după ea înmulţirea păcatelor, pe care le-a făcut cel ce tăinuieşte păcatele. Cel ce tăinuieşte păcatele, cel ce nu spune vreun păcat, pe care l-a făcut şi pe care îl ştie, face ca toate păcatele tăinuitorului să i se înmulţească, deci să aibă încă o dată toate păcatele pe care le-a făcut.
Post cu nădejde.Sfântul apostol Pavel, în Epistola întâia către creştinii din Corint, se ocupă de trei virtuţi, pe care noi le numim virtuţi teologice, şi anume: credinţa, nădejdea şi dragostea, spunând că cea mai mare dintre ele este dragostea. Aceste trei virtuţi lucrează împreună şi însoţesc toată viaţa duhovnicească a creştinului. De aceea e firesc să ne gândim şi la felul cum nădejdea însoţeşte şi lucrarea postului.
Postul este o practică a credinţei. Postesc cei ce au credinţă în Dumnezeu, iar nădejdea însoţeşte credinţa, privind în special cele ce au să fie, deci viitorul şi veşnicia. Astfel, nădejdea este legată de făgăduinţele Domnului, care, la vremea lor, se vor împlini, cum împlinite vor fi şi cele ce se leagă de post şi de rosturile lui. Postul ne va fi răsplătit şi în veacul de acum, precum şi în cel ce va să fie.
Cât priveşte nădejdea, ea este pomenită în rugăciunile noastre de fiecare zi şi la sfintele slujbe. Sfintele slujbe se sfârşesc cu cuvinte ca acestea: „Nădejdea mea este Tatăl. Scăparea mea este Fiul. Acoperământul meu este Duhul Sfânt. Treime Sfântă, mărire Ţie”.
Post cu bucurie. În şirul îndemnurilor din epistola către Romani, cuprinse în capitolul doisprezece, este şi cuvântul de ordine: „Bucuraţi-vă cu bucuria nădejdii”. „Bucuria nădejdii” este o anticipare, o înainte simţire a bucuriei legate de nădejdea că se vor împlini pentru noi, toate făgăduinţele date de Dumnezeu celor credincioşi. Va veni şi vremea împlinirilor, dar deocamdată să ne mulţumim cu bucuria pe care ne-o oferă nădejdea. 0 astfel de bucurie se uneşte şi cu bucuria postului, cu bucuria pe care o dă postul împlinit cu bucurie şi cu nădejdea bucuriilor viitoare şi veşnice.
Post cu rugăciune. Am zis mai înainte că postul este o practică a credinţei, care nu trebuie gândită ca o faptă singuratică, ci că este bine şi cu folos, ca această practică să fie însoţită şi de alte fapte bune, între care un loc de frunte îl are rugăciunea.
Despre rugăciune ştim că ea este „vorbirea minţii cu Dumnezeu”. Legătura între post şi rugăciune o găsim în Sfânta Evanghelie de la Matei, în capitolul şase, unde găsim cuvinte ale Domnului Hristos, cu privire la milostenie, la rugăciune şi la post. Iar între cele prezentate acolo, este şi rugăciunea Tatăl nostru, pe care o avem de la Însuşi Mântuitorul şi pe care o folosesc cei credincioşi, mici şi mari, între rugăciunile lor obişnuite.
„Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă, pe mine păcătosul”.
„Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi”.
Postul şi rugăciunea Sfântului Efrem Sirul. Pentru vremea postului pregătitor pentru Sfintele Paşti sunt rânduite şi anumite rugăciuni, potrivite cu această vreme. Între acestea, un loc de frunte îl are rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, care se rosteşte cu metanii. Această rugăciune are trei părţi.
În partea întâi, ne adresăm direct lui Dumnezeu Tatăl, aşa cum ne adresăm Tatălui ceresc, în rugăciunea „Tatăl nostru” şi zicem: „Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de a stăpâni şi al grăirii în deşert (fără rost), nu mi-l da mie”, în înţelesul să nu ajungă la mine.
„Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, slugii Tale”.
„Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi să-mi văd greşelile mele şi să nu osândesc pe fratele meu. Că binecuvântat eşti, în vecii vecilor. Amin”.
Post cu iertare. Datoria de a ierta pe cei ce ne-au greşit sau ne greşesc, ne-o pune în atenţie Mântuitorul lumii şi al nostru, prin mai multe cuvinte din Evanghelie. De multe ori, îndemnul la iertare, Domnul Hristos îl leagă de rugăciune. De la Mântuitorul ştim că iertarea noastră, din partea lui Dumnezeu, atârnă de felul cum iertăm noi pe cei cei ne greşesc. În privinţa aceasta, chestiunea este deplin lămurită, când avem în vedere că, în rugăciunea Tatăl nostru, ne-a învăţat Domnul să ne rugăm, zicând: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”. Ce înseamnă: „precum iertăm şi noi greşiţilor noştri”? Înseamnă: să ne ierte Dumnezeu pe noi, numai dacă iertăm, când iertăm şi cum iertăm. Dacă nu iertăm, atunci, spunând aceste cuvinte din rugăciune, noi ne cerem osândă nouă înşine. Nu iertăm noi, nici Tatăl ceresc nu ne iartă pe noi, mai ales că Domnul Hristos a zis: „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Nu osândiţi, ca să nu fiţi osândiţi. Iertaţi şi vi se va ierta vouă”.
A hotărât Domnul Hristos să iertăm „de şaptezeci de ori câte şapte”, iar în Sfânta Evanghelie de la Luca, cu privire la iertare, citim: „De-ţi va greşi fratele tău, ceartă-l. Şi de se va întoarce, iartă-l. Şi chiar dacă îţi va greşi de şapte ori într-o zi şi de şapte ori se va întoarce, zicând îmi pare rău, tu să-l ierţi”.
Este interesant de observat că în Sfânta Evanghelie de la Matei, după rugăciunea „Tatăl nostru”, Domnul Hristos, referindu-Se la cuvintele „şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”, precizează: „De veţi ierta oamenilor greşelile lor şi Tatăl vostru cel din ceruri vă va ierta vouă greşelile voastre. Iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru cel din ceruri nu vă va ierta vouă greşelile voastre”.
Este important de observat că aceste cuvinte ale Domnului Hristos este rânduit să se citească în sfânta biserică, în duminica premergătoare postului. Şi încă ceva: în ziua de Paşti şi în zilele următoare, în biserică se spune cu cântare: „Ziua Învierii şi să ne luminăm cu prăznuirea şi unii pe alţii să ne îmbrăţişăm şi să le zicem fraţi şi celor ce ne urăsc pe noi şi să iertăm toate, pentru înviere şi aşa să cântăm: Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”.
Dacă ţinem seamă că Postul Paştilor începe cu îndemn la iertare şi că se sfârşeşte tot cu îndemn la iertare, ne dăm seama cât de important este să iertăm.
Post cu milostenie. În al şaselea capitol din Sfânta Evanghelie de la Matei şi în al doilea capitol din gruparea de învăţături, cuprinse în ceea ce se numeşte „Predica de pe munte”, sunt cuprinse învăţături privitoare la milostenie, la rugăciune şi la post. Din aceasta înţelegem că postul trebuie să fie unit nu numai cu rugăciunea, ci şi cu milostenia.
Milostenia ne face vrednici de Dumnezeu cel milostiv şi este o condiţie, ca şi noi să fim miluiţi de Dumnezeu, după cuvântul Mântuitorului: „Fericiţi sunt cei milostivi, că aceia se vor milui”.
Milostenia, rugăciunea şi postul se cuvine să fie făcute cu luare-aminte la Dumnezeu, Care „cu mila şi cu îndurările”, cârmuieşte lumea şi de la Care ştim că a zis: „Milă voiesc, iar nu jertfă”, adică vreau milă şi milostivire, precum a avut samarineanul milostiv.
Post cu priveghere şi cu luare-aminte de sine. Ne este cunoscut cuvântul Domnului Hristos „privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită” (Matei 26, 41). Ştim şi că a zis Domnul Hristos: „Luaţi seama de voi înşivă, să nu se îngreuieze inimile voastre de îmbuibare şi de băutură” (Luca 21, 34).
Mulţi dintre credincioşi sunt de părere că vremea postului este vremea mântuirii şi uită cuvântul de la sfintele slujbe: „Toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”. Deci „toată viaţa”, nu numai o parte, nu numai vremea postului. Fiecare zi este o zi de mântuire, adică o zi în care trebuie să părăsim păcatul, ca să ne fie ziua „sfântă, desăvârşită, în pace şi fără de păcat”. Aşa că în post, deşi avem ajutorul postului şi suntem cu mai multă luare-aminte, trebuie să prelungim grija noastră de a sluji lui Dumnezeu, în toate zilele vieţii noastre, „ca şi întru aceasta să Se preamărească numele lui Dumnezeu.”
Postul şi tăcerea. Gândindu-ne la Domnul Hristos, Care ne spune, în Evanghelia Sa, că pentru orice cuvânt deşert (fără rost), vom da socoteală înaintea lui Dumnezeu, este firesc ca în vremea postului, precum şi în toată vremea, să fim cu luare-aminte la cuvintele noastre şi să ne silim să folosim tăcerea. Să învăţăm să tăcem, de vreme ce este scris că „din multă vorbă, nu vei scăpa de păcat”. Vorba cea multă, adeseori, este pricină de păcătuire.
Un frate l-a întrebat pe cuviosul Pimen: „Ce-i mai bine, să vorbesc sau să tac?” Şi a răspuns Părintele: „Dacă vorbeşti pentru Dumnezeu, e mai bine să vorbeşti şi dacă taci pentru Dumnezeu, e mai bine să taci”. Din aceasta înţelegem că nu tăcerea în sine şi nici cuvântul în sine are valoare, ci rostul cu care vorbeşti sau taci, dă valoare la ceea ce faci. Cine tace, doar aşa ca să fie lăudat şi ţine tăcerea mutului sau a animalului, acela greşeşte înaintea lui Dumnezeu, Cel ce i-a dat puterea cuvântătoare. Iar cine vorbeşte fără rost, şi acela greşeşte prin cuvânt, şi va da socoteală în ziua judecăţii. Ba chiar de multe ori va fi condamnat şi în lumea aceasta, pentru cuvintele lui, fără socoteală.
Să nu uităm nici cuvântul: „Taci tu, ca să vorbească faptele tale!”
Post exagerat. Ca orice lucru bun, şi postul poate să fie echilibrat şi moderat, dar poate să fie şi exagerat.
La postul exagerat s-au gândit Părinţii duhovniceşti, când au zis: „Sunt unii care şi-au topit trupul cu înfrânarea, dar pentru că n-au avut ei dreaptă socotinţă, departe de la Dumnezeu s-au făcut”. Şi au mai zis Părinţii: „Noi nu suntem omorâtori de oameni, ci omorâtori de patimi”.
Să nu neglijăm postul, dar nici să nu exagerăm. Să ţinem cumpăna postului şi postul să ne fie spre ajutor, ca să ne depăşim pe noi înşine şi să ne dăruim cu iubire lui Dumnezeu, căci El este cel ce a rânduit postul, spre folosul nostru.
Postul şi smerenia. Orice faptă bună trebuie să fie acoperită cu smerenia şi să ducă spre smerenie, să fie înmulţitoare de smerenie. Asta înseamnă că fapta cea bună este cu adevărat bună, numai dacă se face în numele lui Dumnezeu şi pentru a fi preamărit Dumnezeu. Aşa este şi cu postul. Cine se laudă cu postul şi cine posteşte ca să fie luat în seamă de oameni, să fie lăudat de oameni, acela nu ştie ce face şi îşi pierde răsplata de la Dumnezeu. Postul adevărat se face în faţa lui Dumnezeu şi ca să se împlinească o rânduială statornicită de Dumnezeu, în folosul omului. Pentru cel ce posteşte aşa cum vrea Dumnezeu, postul este un mijloc de înaintare în viaţa duhovnicească şi este cu rostul de a-l apropia de Dumnezeu. Cel ce posteşte cu smerenie, acela posteşte post primit de Dumnezeu, post adevărat şi post corect.
Greşeli faţă de post. Greşesc faţă de post, toţi acei creştini care nu postesc şi care neglijează postul sau ţin postul cu nepăsare şi cu împuţinare.
Greşesc faţă de post toţi aceia care postesc cu faţa către oameni şi nu către Dumnezeu.
Greşesc faţă de post, toţi aceia care dezleagă postul după plăcerea lor şi nu-l ţin cu stricteţea rânduită de Dumnezeu şi de sfânta Sa Biserică.
Greşesc faţă de post, toţi cei care postesc în zile în care nu este post. De pildă, sunt credincioşi creştini ortodocşi, care ţin postul de marţi, zi în care nu este post, iar aceasta o fac urmărind unele interese pământeşti, în legătură cu anumiţi sfinţi, care ar fi spre ajutor pentru nişte realizări aici pe pământ.
Sunt apoi unii preoţi, care, îndrumători fiind pentru oameni, le recomandă credincioşilor să ţină cu post ziua în care s-au născut, deci o zi ca joia, care nu este zi de post, sau duminica ori sâmbăta, care nu au legătură cu postul, în cazul când nu cade în cuprinsul vreunui post al Bisericii noastre.
În Biserica noastră dreptmăritoare, zile de post – cu mici excepţii, consemnate în calendar – sunt zilele de miercuri şi de vineri. La acestea se mai adaugă, ca post facultativ, deci nu obligatoriu, şi postul de luni, practicat în general în mănăstiri.
Deci orice post improvizat, în afară de posturile Bisericii sunt fără rost şi sunt de prisos. Eu, de obicei, le spun credincioşilor penitenţi să ţină posturile statornicite de Biserică...
Folosul postului. Ca orice faptă bună şi ca orice practică religioasă, postul aduce folos celui ce posteşte. Folosul postului este pentru întărirea credinciosului în încadrarea în disciplina Bisericii. Cine posteşte poate mai uşor să ţină disciplina credinţei şi să se statornicească în lucrarea binelui.
Postul se adaugă la celelalte fapte bune şi ne face vrednici de ajutorul lui Dumnezeu.
Ne foloseşte postul şi pentru disciplina lăuntrică, în înţelesul că supune trupul sufletului şi domoleşte patimile, mai ales tendinţa spre neînfrânare, spre sexualitate.
Ne foloseşte postul şi pentru limpezirea minţii şi pentru bucuria pentru binele făcut.
Postul ne este de folos şi pentru a ne întări în lucrarea binelui, rânduit pentru înaintarea într-o viaţă pe care o binecuvântează Dumnezeu, cu darul şi cu iubirea Sa de oameni.
Arhimandritul Teofil Părăian